O postare publicată recent pe rețelele sociale de către ieșeanul Petronel Cîmpeanu a devenit virală, descriind în termeni duri experiența trăită la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” din Iași (Clinica Maxilo-Facială). Relatarea sa, o radiografie a fricii și a birocrației durerii, a strâns sute de reacții și readuce în discuție un sistem care pare să funcționeze, uneori, pe bază de „atenții”.
Redăm mai jos punctele cheie ale mărturiei sale, care descrie de ce a ales să se externeze de frică, preferând suferința acasă în locul „tratamentului” oferit de sistemul public.
Ritualul umilinței: „Nu sunt paturi”, deși saloanele sunt goale
Totul ar fi început cu un refuz rece. Deși existau programări și simptome severe, prima barieră a fost atitudinea personalului: „Nu sunt paturi”. Domnul Cîmpeanu descrie cum pacientul devine, în ochii unor rezidenți, „nu un om bolnav, ci un loc de parcare ocupat”.
„După ore de așteptare, după febră, după holuri și hârtii și priviri goale, am ajuns în salon. Patru paturi libere. Patru. Iar într-un alt salon, aproape pustiu, lumina cădea pe saltele goale ca peste niște morminte nefolosite”, scrie acesta în postarea sa, sugerând că accesul la un pat depinde uneori de factori care nu țin de medicină, ci de insistențe sau „plicuri”.
„Mila pare să funcționeze pe bază de atenții”
Odată ajuns în salon, Petronel Cîmpeanu descrie o atmosferă dezolantă: pereți pătați de umezeală, miros de clor ieftin și o senzație permanentă de lipsă de omenie. Una dintre cele mai șocante scene descrise este cea a nepăsării față de bătrânii singuri:
„Un bătrân cerea ajutor să ajungă la baie. Nimeni nu l-a auzit. S-a dus singur. Baia părea scoasă dintr-o fotografie abandonată a României… Și apoi bufnitura. A căzut. Un sunet greu, sec, uman. Nimeni n-a venit imediat.”
În timp ce suferința așteaptă, autorul postării susține că adevărata activitate se desfășoară în șoaptă, pe holuri: „Plicuri discrete. Mâini strecurate rapid prin buzunare. Și, ca prin minune, unii primeau atenție mai repede. Analize mai repede. Ton mai cald.”
Externarea de frică: „Frica să nu ies mai distrus decât am intrat”
Nopțile în spital sunt descrise ca un coșmar al sunetelor și al degradării, unde rezidenții par deseori absenți sau izolați în pauze lungi de cafea, în timp ce gemetele pacienților rămân fără răspuns. Această realitate l-a împins pe ieșean spre o decizie radicală: externarea la cerere.
„Plec nu vindecat. Nu liniștit. Ci de frică. Frica să nu mă întorc acasă cu alte boli, alți viruși, alte infecții culese dintre pereții umezi și aerul greu al salonului. Ies din spital cu sentimentul că în loc să fii tratat, trebuie mai întâi să supraviețuiești sistemului”, concluzionează Petronel Cîmpeanu.
Starea de Sănătate prezintă această relatare ca pe un semnal de alarmă tras de un cetățean, reflectând o realitate percepută de mulți pacienți în sistemul sanitar. Ne întrebăm: oare când va deveni omenia o procedură standard în spitalele noastre?
O postare publicată recent pe rețelele sociale de către ieșeanul Petronel Cîmpeanu a devenit virală, descriind în termeni duri experiența trăită la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” din Iași (Clinica Maxilo-Facială). Relatarea sa, o radiografie a fricii și a birocrației durerii, a strâns sute de reacții și readuce în discuție un sistem care pare să funcționeze, uneori, pe bază de „atenții”.
Redăm mai jos punctele cheie ale mărturiei sale, care descrie de ce a ales să se externeze de frică, preferând suferința acasă în locul „tratamentului” oferit de sistemul public.
Ritualul umilinței: „Nu sunt paturi”, deși saloanele sunt goale
Totul ar fi început cu un refuz rece. Deși existau programări și simptome severe, prima barieră a fost atitudinea personalului: „Nu sunt paturi”. Domnul Cîmpeanu descrie cum pacientul devine, în ochii unor rezidenți, „nu un om bolnav, ci un loc de parcare ocupat”.
„După ore de așteptare, după febră, după holuri și hârtii și priviri goale, am ajuns în salon. Patru paturi libere. Patru. Iar într-un alt salon, aproape pustiu, lumina cădea pe saltele goale ca peste niște morminte nefolosite”, scrie acesta în postarea sa, sugerând că accesul la un pat depinde uneori de factori care nu țin de medicină, ci de insistențe sau „plicuri”.
„Mila pare să funcționeze pe bază de atenții”
Odată ajuns în salon, Petronel Cîmpeanu descrie o atmosferă dezolantă: pereți pătați de umezeală, miros de clor ieftin și o senzație permanentă de lipsă de omenie. Una dintre cele mai șocante scene descrise este cea a nepăsării față de bătrânii singuri:
„Un bătrân cerea ajutor să ajungă la baie. Nimeni nu l-a auzit. S-a dus singur. Baia părea scoasă dintr-o fotografie abandonată a României… Și apoi bufnitura. A căzut. Un sunet greu, sec, uman. Nimeni n-a venit imediat.”
În timp ce suferința așteaptă, autorul postării susține că adevărata activitate se desfășoară în șoaptă, pe holuri: „Plicuri discrete. Mâini strecurate rapid prin buzunare. Și, ca prin minune, unii primeau atenție mai repede. Analize mai repede. Ton mai cald.”
Externarea de frică: „Frica să nu ies mai distrus decât am intrat”
Nopțile în spital sunt descrise ca un coșmar al sunetelor și al degradării, unde rezidenții par deseori absenți sau izolați în pauze lungi de cafea, în timp ce gemetele pacienților rămân fără răspuns. Această realitate l-a împins pe ieșean spre o decizie radicală: externarea la cerere.
„Plec nu vindecat. Nu liniștit. Ci de frică. Frica să nu mă întorc acasă cu alte boli, alți viruși, alte infecții culese dintre pereții umezi și aerul greu al salonului. Ies din spital cu sentimentul că în loc să fii tratat, trebuie mai întâi să supraviețuiești sistemului”, concluzionează Petronel Cîmpeanu.
Starea de Sănătate prezintă această relatare ca pe un semnal de alarmă tras de un cetățean, reflectând o realitate percepută de mulți pacienți în sistemul sanitar. Ne întrebăm: oare când va deveni omenia o procedură standard în spitalele noastre?